Ar trebui să privim mereu spre punctul în care trecutul se întâlneşte cu
prezentul, ştiind bine că dacă vrem cu adevărat ca rănile să se cicatrizeze şi
să renunţăm la vechile reflexe trebuie să facem faţă oricărei probleme, chiar
dacă ştim că este insolubilă. Dacă nu vreţi să eşuaţi, începeţi prin a nu vă fi
teamă de eşec! Că vrem sau nu, experienţele de ieri au influenţă asupra a ceea
ce facem astăzi.
Cred că întotdeauna alegem
în funcţie de ceea ce trebuie să învăţăm în viaţă. Puteţi accepta sau nu
această teorie, dar dacă vă închipuiţi că tot ce nu merge bine în viaţa actuală
poate fi imputat părinţilor sau educaţiei primite, înseamnă că a venit momentul
să priviţi în urmă şi să vă schimbaţi punctul de vedere. Nu poţi face pe nimeni
responsabil de eşecurile şi decepţiile pe care le-ai suferit. Tata, mama,
fratele, sora, soţul sau prietenul nu au nici un amestec. Trebuie deci să-ţi
asumi propriile acte şi să cauţi răspunsul în tine însăţi. Asta nu înseamnă că
trebuie să-ţi condamni greşelile, ci mai degrabă că trebuie să te lămureşti
cine ai fost, ce eşti şi ce vrei să devii.
Credeţi-mă pe mine, care am trecut de mai multe ori prin această experienţă
extraordinară, nu e niciodată prea târziu ca să te schimbi.
Uneori poate fi
incredibil de uşor să modifici un mecanism mental. Totul depinde de
coeficientul de repetare a situaţiilor, de cât ţi-e de frică de ele şi mai ales
de motivaţiile care te mână înainte.
Era absolută nevoie să-mi schimb felul de a vedea viaţa: eram o fată
tânără, care avea să stea alături de soţul ei la bine şi la rău, convinsă că
este bărbatul ideal cu care va face casă bună şi îi va creşte copiii într-un
cămin fericit. Cel puţin aşa îmi plăcea mie să cred.
Atunci cum de făcusem două căsătorii nereuşite? Am hotărât că trebuie
neapărat să găsesc răspunsul şi ştiam că nu voi reuşi s-o fac decât privind
adevărul drept în faţă.
Am crescut într-o căsuţă
din cartierul de nord al Holly-wood-ului, cu tata, mama şi cele două surori. Nu
aveam mulţi bani, dar eram fericită pentru că înţelesesem de timpuriu că
sărăcia nu e cine ştie ce năpastă.
Ceea ce mi-am dorit
dintotdeauna, fetiţă sau femeie, a fost să fiu iubită. De aceea, oricât de grav
era compromisul pe care trebuia să-1 fac, m-am descurcat întotdeauna pentru a
evita înfruntările, deoarece consideram că o atitudine directă şi peremptorie
risca să determine un răspus negativ pe care îl luam ca pe o respingere a
valorii mele personale.
Cred că, cel puţin până la
un punct, cele mai multe dintre femei preferă să tacă, renunţând să-şi impună
personalitatea ca să nu strice pacea în casă. (E un subiect care mă zgândăre şi
asupra căruia voi reveni!)
N-aş putea preciza
momentul exact în care am început să mă comport astfel, dar îmi amintesc vag de
un accident pe-trecut pe când eram încă foarte tânără şi care a declanşat
probabil acest proces.
Intr-o după-amiază, în
autobuzul care ne aducea de la şcoală, m-am ciondănit cu o colegă. Şoferul i-a
spus mamei. Drept care, seara, toată familia, cu mic cu mare, de la bunici la
sora mai mare, mi-au făcut o scenă de pomină: reieşea că micuţa Linda, adică
eu, ar fi trebuit să fie blândă şi dulce, dar mai ales pasivă şi supusă.
De fapt, problema nu este
aceea de a şti ce s-a petrecut cu adevărat, ci mai degrabă de a dezvălui
mecanismul recurent, pentru a putea face cuvenitele îndreptări. Puţin contează
dacă îi cunoaştem sau nu originea, deoarece soluţia se află, de fapt, în
observarea conţinutului.
Aşa se face că încă din
fragedă copilărie am luat hotărârea de a fi pasivă şi supusă cu orice preţ.
Mai târziu, pe la vreo cincisprezece ani, mama m-a anunţat, mai pe ocolite, că
tata făcuse un cancer şi că în curând avea să ne părăsească.
La vârsta aceea, absolut incapabilă să-mi asum realitatea crudă, am
preferat, practic, să ignor faptul că tata avea să se prăpădească curând.în fiecare zi, înainte de
a merge la şcoală şi când mă întorceam, mergeam să-1 văd în camera lui, fără să
mă gândesc vreodată la moarte, minţindu-mă pe mine însămi că stă la pat pentru
că era bolnav, dar că avea să se facă bine.
Bineînţeles, atunci când s-a prăpădit am fost răscolită de sentimente
foarte adânci: oare fusesem destul de atentă cu el, îşi dăduse seama cât de
mult îl iubeam? Dar acum era prea târziu. O parte din mine se simţea vinovată
că îmi părăsisem tatăl, în vreme ce cealaltă se simţea ea abandonată.
Durerea şi sentimentul de culpabilitate erau atât de profunde încât am
preferat să îngrop întreaga poveste şi să nu ţin seama de învăţămintele pe care
le-aş fi putut trage. Am refuzat întotdeauna să mă gândesc la ea, refulând-o
practic vreme de douăzeci de ani.
Şi până la 35 de ani nici măcar nu eram conştientă că mă simţeam vinovată
de faptul de a-mi fi părăsit tatăl. De acum, eram hotărâtă să nu mai părăsesc
vreodată pe cineva pe care-1 iubesc, fie ce-o fi!
