UITA CE AI INVATAT DE MIC

Ar trebui să privim mereu spre punctul în care trecutul se întâlneşte cu prezentul, ştiind bine că dacă vrem cu adevărat ca rănile să se cicatrizeze şi să renunţăm la vechile reflexe trebuie să facem faţă oricărei probleme, chiar dacă ştim că este insolubilă. Dacă nu vreţi să eşuaţi, începeţi prin a nu vă fi teamă de eşec! Că vrem sau nu, experienţele de ieri au influenţă asupra a ceea ce facem astăzi.

Cred că întotdeauna alegem în funcţie de ceea ce trebuie să învăţăm în viaţă. Puteţi accepta sau nu această teorie, dar dacă vă închipuiţi că tot ce nu merge bine în viaţa actuală poate fi imputat părinţilor sau educaţiei primite, înseamnă că a venit momentul să priviţi în urmă şi să vă schimbaţi punctul de vedere. Nu poţi face pe nimeni responsabil de eşecurile şi decepţiile pe care le-ai suferit. Tata, mama, fratele, sora, soţul sau prietenul nu au nici un amestec. Trebuie deci să-ţi asumi propriile acte şi să cauţi răspunsul în tine însăţi. Asta nu înseamnă că trebuie să-ţi condamni greşelile, ci mai degrabă că trebuie să te lămureşti cine ai fost, ce eşti şi ce vrei să devii.

Credeţi-mă pe mine, care am trecut de mai multe ori prin această experienţă extraordinară, nu e niciodată prea târziu ca să te schimbi.

Uneori poate fi incredibil de uşor să modifici un mecanism mental. Totul depinde de coeficientul de repetare a situaţiilor, de cât ţi-e de frică de ele şi mai ales de motivaţiile care te mână înainte.

Era absolută nevoie să-mi schimb felul de a vedea viaţa: eram o fată tânără, care avea să stea alături de soţul ei la bine şi la rău, convinsă că este bărbatul ideal cu care va face casă bună şi îi va creşte copiii într-un cămin fericit. Cel puţin aşa îmi plăcea mie să cred.

         Atunci cum de făcusem două căsătorii nereuşite? Am hotărât că trebuie neapărat să găsesc răspunsul şi ştiam că nu voi reuşi s-o fac decât privind adevărul drept în faţă.

Am crescut într-o căsuţă din cartierul de nord al Holly-wood-ului, cu tata, mama şi cele două surori. Nu aveam mulţi bani, dar eram fericită pentru că înţelesesem de timpuriu că sărăcia nu e cine ştie ce năpastă.

Ceea ce mi-am dorit dintotdeauna, fetiţă sau femeie, a fost să fiu iubită. De aceea, oricât de grav era compromisul pe care trebuia să-1 fac, m-am descurcat întotdeauna pentru a evita înfruntările, deoarece consideram că o atitudine directă şi peremptorie risca să determine un răspus negativ pe care îl luam ca pe o respingere a valorii mele personale.

Cred că, cel puţin până la un punct, cele mai multe dintre femei preferă să tacă, renunţând să-şi impună personalitatea ca să nu strice pacea în casă. (E un subiect care mă zgândăre şi asupra căruia voi reveni!)

N-aş putea preciza momentul exact în care am început să mă comport astfel, dar îmi amintesc vag de un accident pe-trecut pe când eram încă foarte tânără şi care a declanşat probabil acest proces.

Intr-o după-amiază, în autobuzul care ne aducea de la şcoală, m-am ciondănit cu o colegă. Şoferul i-a spus mamei. Drept care, seara, toată familia, cu mic cu mare, de la bunici la sora mai mare, mi-au făcut o scenă de pomină: reieşea că micuţa Linda, adică eu, ar fi trebuit să fie blândă şi dulce, dar mai ales pasivă şi supusă.

De fapt, problema nu este aceea de a şti ce s-a petrecut cu adevărat, ci mai degrabă de a dezvălui mecanismul recu­rent, pentru a putea face cuvenitele îndreptări. Puţin contează dacă îi cunoaştem sau nu originea, deoarece soluţia se află, de fapt, în observarea conţinutului.

Aşa se face că încă din fragedă copilărie am luat hotărâ­rea de a fi pasivă şi supusă cu orice preţ. Mai târziu, pe la vreo cincisprezece ani, mama m-a anunţat, mai pe ocolite, că tata făcuse un cancer şi că în curând avea să ne părăsească.

La vârsta aceea, absolut incapabilă să-mi asum realitatea crudă, am preferat, practic, să ignor faptul că tata avea să se prăpădească curând.în fiecare zi, înainte de a merge la şcoală şi când mă întorceam, mergeam să-1 văd în camera lui, fără să mă gândesc vreodată la moarte, minţindu-mă pe mine însămi că stă la pat pentru că era bolnav, dar că avea să se facă bine.

Bineînţeles, atunci când s-a prăpădit am fost răscolită de sentimente foarte adânci: oare fusesem destul de atentă cu el, îşi dăduse seama cât de mult îl iubeam? Dar acum era prea târziu. O parte din mine se simţea vinovată că îmi părăsisem tatăl, în vreme ce cealaltă se simţea ea abandonată.

Durerea şi sentimentul de culpabilitate erau atât de pro­funde încât am preferat să îngrop întreaga poveste şi să nu ţin seama de învăţămintele pe care le-aş fi putut trage. Am refuzat întotdeauna să mă gândesc la ea, refulând-o practic vreme de douăzeci de ani.

Şi până la 35 de ani nici măcar nu eram conştientă că mă simţeam vinovată de faptul de a-mi fi părăsit tatăl. De acum, eram hotărâtă să nu mai părăsesc vreodată pe cineva pe care-1 iubesc, fie ce-o fi!

Călătoria în tine însăţi

Fiecare dintre noi este un miracol, o creaţie minunat şi individual unică în univers.

Personal, consider că viaţa este un dar, o aventură exci­tantă şi pasionantă. Ceea ce facem cu ea, dacă suntem sau nu fericiţi - şi în ce măsură - nu depinde decât de felul nostru de a vedea lucrurile. Nu e niciodată prea târziu ca să te schimbi şi în orice caz nu e niciodată prea devreme.

Cunoscându-mă din ce în ce mai bine, mi-am dat seama că puteam, de fapt, schimba tot ce nu-mi plăcea în viaţa mea. Cred că oricare dintre noi poate progresa, dar asta cere multă muncă.

Mi s-a spus mereu că am faţă de viaţă o atitudine extrem de pozitivă, dar asta se întâmplă pur şi simplu pentru că refuz să mă las pradă negativismului. în loc de a mă lăsa obsedată de tot soiul de probleme, prefer să caut ceva de bine în fiecare împrejurare.

Personal, cred că viaţa este o ucenicie, atât în bine, cât şi în rău. Avem în fiecare zi prilejul de a deveni mai înţelepţi, mai înţelegători ai tuturor lucrurilor şi mai buni.

Ceea ce m-a ajutat în toate împrejurările a fost căutarea bucuriei, mai degrabă decât a suferinţei. Şi acesta este lucrul care mi-a permis să trăiesc o viaţă pe cât de fericită, pe atât de plină.

încă din copilărie, am reacţionat bine la încercările de tot felul, pentru că am crezut, din adâncul inimii, în dreptul meu la fericire. Nu am crezut niciodată că suferinţa e şi ea necesară şi că viaţa ar putea fi altceva decât o minunată experienţă.

Bineînţeles, nu pretind că nu am fost niciodată nefericită, că n-am ştiut niciodată ce înseamnă spaima, singurătatea sau oroarea, am trecut prin toate astea, dar fără să mă las vreodată copleşită de suferinţă şi disperare.

Perspectiva unei călătorii în mine însămi a fost una din marile angoase ale vieţii mele, deoarece nu eram deloc sigură că ceea ce voi descoperi o să-mi placă.

Până la treizeci de ani evitasem să privesc prea mult în urmă şi nu vedeam la ce ce ar fi folosit să răscolesc totul. Eram împărţită între dorinţa de a fi mai mult decât ceea ce eram şi aceea de a mă complace într-o confortabilă seninătate.

Eram înspăimântată nu numai de ceea ce riscam să desco­păr despre mine însămi, ci şi de ideea că, dacă mă îndârjeam să scormonesc destul de adânc, riscam să descopăr ceva ce ar putea să-mi zdruncine universul. Desigur, prietenilor mei nu le-ar mai plăcea acea Linda secretă pe care mă temeam s-o întâlnesc şi poate că nu ar mai iubi-o. La început, s-a dat în mine o luptă extrem de dureroasă.

Suferinţa este pentru noi un adevărat dascăl. De îndată ce apare o situaţie dureroasă, generatoare de teamă şi anxie­tate, ştiu bine că voi învăţa ceva pe propria piele. Altă dată, când mi se părea că soarta mă duce pe căi greşite, pline de momente grele, începeam prin a mă întreba de ce mă las dusă de val şi sfârşeam invariabil prin a mă găsi într-o situaţie care-mi permitea să-mi realizez toate proiectele.

Acum, de fiecare dată când nu sunt în apele mele şi sufăr, ştiu că nu va dura mult şi caut să adun cât mai repede roadele oricărei situaţii.

Pentru a înţelege mai bine care-mi sunt nevoile şi dorin­ţele, trebuia să-mi dau mai întâi osteneala de a afla cine sunt de fapt. Anumite laturi ale vieţii mele trebuiau schimbate. Doream să fiu o femeie liberă şi independentă, dar vedeam bine că nu eu ţin frâiele, fără să înţeleg de ce. Tocmai pentru a înţelege mecanismele profunde ale existenţei mele trebuia să mă scufund în trecut, în propria mea fiinţă.

Am fost dintotdeauna foarte iubită şi plină de prieteni şi mă îngrozea fie şi ideea că aş putea pierde toate acele lucruri: tot ceea ce făcusem o viaţă întreagă pentru a fi iubită şi apre­ciată risca să fie distrus pentru totdeauna.

Frica este ca o mângâiere a morţii, mai ales atunci când ne paralizează. E atât de uşor să cazi pradă vechilor obiceiuri! Nu mai ai nici un motiv să te temi de aceleaşi situaţii neferi­cite care se repetă la nesfârşit şi cu care te-ai obişnuit de tot. Lucrul de care ne temem cu adevărat este mai degrabă nou­tatea.

Confruntarea cu ceea ce îmi amăra viaţa, cu ceea ce pur şi simplu mă obseda, a fost până la urmă pentru mine o expe­rienţă dintre cele mai rodnice. Sunt prima care recunosc că am amânat clipa cât mai mult cu putinţă şi cu toată laşitatea de care sunt în stare. Dar acum nu pot decât să insist asupra rezultatelor extrem de pozitive pe care mi le-a adus această experienţă.

Cu cât eviţi mai mult o problemă, cu atât ţi-e mai teamă de ea: imaginaţia deformează perspectiva şi totul sfârşeşte prin a părea mult mai teribil ca în realitate. De îndată ce începi să te temi de consecinţele posibile ale unor schimbări în viaţa afectivă, în carieră, în modă sau în propria personalitate, eşti cuprins de teamă şi atunci ea este cea care îţi controlează destinul. Dacă nu dai la o parte perdeaua, nu vei şti niciodată ce se ascunde în spatele ei. Cu cât aştepţi mai mult, cu atât ţi-e mai frică.

Dacă te laşi în voia spaimei, îi dai putere. Numai luând taurul de coarne poţi avea un cuvânt de spus; din clipa aceea, teama nu mai are putere şi-ţi iei soarta în propriile mâini.

Ştiu foarte bine până unde poate merge spaima şi ce efecte are. Ea este cea care la un moment dat m-a târât într-o aven­tură plină de învăţăminte. Din fericire, totul s-a terminat cu bine, dar întâmplarea a rămas pentru totdeauna un profund mister pentru medicul care m-a îngrijit atunci.

Incidentul s-a petrecut în timpul turnării unuia dintre epi­soadele serialului "Dynasty". Trebuie să spun că la începutul fiecărei săptămâni primesc scenariul episodului respectiv şi că până nu-1 citesc nu ştiu nimic din ceea ce o să i se întâmple personajului pe care îl interpretez. Până atunci, femeia pe care o întruchipez suferise multe afronturi fără a se opune în vreun fel. Personajele pe care le interpretez m-au învăţat întotdeauna foarte multe lucruri, dar niciodată chiar atâtea. Trebuie să spun că, la fel ca alţi mulţi actori, folosesc o metodă de lucru bazată pe memorizare şi care constă în a trăi cu adevărat emoţia, durerea sau plăcerea.

Deci, în dimineaţa aceea, am studiat scenariul şi am văzut că într-o scenă trebuia să mă revolt şi să mă înfurii, lucru cu totul nou la personajul meu. în dimineaţa următoare, foarte bine dispusă, m-am dus ca de obicei la studio. Dimineaţa începu foarte bine, dar pe măsură ce se apropia după-amiaza deveneam din ce în ce mai răguşită, în aşa hal încât în momentul în care regizorul ne-a cerut, mie şi lui John (Forsythe), să repetăm scena înfruntării dintre noi nu mai puteam vorbi defel.

Panică generală.

Am fost condusă la cel mai bun specialist din oraş, care, după ce m'-a examinat, a comunicat studioului că nu voi putea lucra timp de cel puţin două zile, dar că, dacă era absolut nece­sar, puteam să-i ajut vreo jumătate de oră pe zi. Le-a explicat că făcusem şi laringită, şi faringită acute, mi-a prescris tot soiul de medicamente, dar mai ales odihnă, interzicându-mi să scot vreo vorbă sau să-mi folosesc în vreun fel coardele vocale.

In seara aceea, odată ajunsă acasă, am luat la rând tot ce se întâmplase în cursul zilei. Mi-am dat seama foarte limpede că până atunci evitasem cu orice preţ înfruntările şi că aveam nevoie, cu disperare, să învăţ să mă apăr. Şi dacă în viaţa personală reuşisem întotdeauna să mă strecor, acuma eram nevoită să marşez din motive profesionale.

A doua zi am apărut pe platou şi m-am pregătit ca de obicei. L-am anunţat pe John şi pe regizor că eram gata şi când am început să turnăm vocea îmi revenise şi eram perfect sănătoasă.

Pe urmă, l-am sunat pe medic şi i-am spus că eram foarte bine şi că lucrasem toată ziua. Atât "boala" mea, cât şi cauzele care o declanşaseră nu erau închipuite, dar tratamentul constase în a mă detaşa de frică. îmi dădusem seama că n-aş realiza nimic vorbind timp de o săptămână cu voce scăzută: spaima se repezise literalmente la gâtul meu şi nu cedase până în momentul în care descoperisem sensul ascuns al textului. Răs­timpul acela de nehotărâre între dorinţa de a întreprinde o călătorie în mine însămi şi aceea de a mă complace într-un confortabil sentiment de securitate a fost unul dintre cele mai grele din viaţa mea. Prietenii care mă cunoşteau cel mai bine înţelegeau că vreau să adopt politica struţului şi îmi explicau că doar privind în mine însămi, aplecându-mă asupra trecu­tului pentru a descoperi rădăcinile angoasei de care eram cuprinsă, voi putea descoperi adevărul.

Trebuia să adun în mine tot curajul şi toată credinţa de care eram în stare pentru a afla, în sfârşit, de ce prea multe întrebări rămâneau de fapt mereu fără răspuns şi prea multe situaţii se repetau la nesfârşit. Duceam o viaţă cât se poate de plăcută şi totuşi nu eram mulţumită. Voiam să evoluez, să înţeleg de ce îmi era frică să-mi iau soarta în propriile mâini, de ce voiam să arăt lumii că sunt puternică şi curajoasă şi de ce divorţasem deja de două ori.

Găsisem întotdeauna mii de motive pentru a nu răscoli trecutul, mai ales acela că în fond eram cât se poate de fericită - lucru cât se poate de adevărat - şi că era imposibil ca în copilăria mea să existe vreun lucru în stare să-mi tulbure viaţa actuală.

In aparenţă, îngropasem definitiv toate evenimentele neplăcute din vremea aceea, dar de fapt le ascunsesem atât de adânc în străfundurile sufletului încât dacă voiam să le regă­sesc trebuia să sap adânc de tot.